Din seria „De ce n-a murit Ceaușescu”, un prim episod.

Am și uitat cum se mai scrie pe blog. Nu am mai făcut-o de pe la începutul lui 2015. O să zic cu altă ocazie, cum de-am ieșit atunci din scenă și ce-am făcut în acești patru ani. Am mai povestit când și când, pe Facebook, dar acum am zis să revin la blog, mi se pare mai potrivit pentru acțiunea în care m-am lansat, pot pune mai multe fotografii, documente, etc.

De-a lungul vremii, oponenții mei, cam cu asta începeau: „vai, domne, ce mult scrie Mazilu”. Tehnica asta mi-amintește de datul foc al cărților în piețe, ca să-i piară ereticului pofta de a se documenta, de a citi și de a încerca să-și formeze o părere avizată. Îi știu atât de bine pe-acești oameni, pentru că lor și numai lor, nu le-a convenit niciodată să-i fac cunoscuți. Normal, nu le mai ieșeau intrigile person-to-person, gen „îți zic un secret, dar nu-l știi de la mine” ! Sunt oameni ascunși, uneltitori, se țin numai de bârfe, strâmbe și șopârle, îi vezi mereu cu telefonul la ureche, într-un cuvânt, trag sfori. Așa s-au strecurat prin viață, așa și-au creat tot felul de privilegii, așa s-au căpătuit, așa reușesc să se mențină. Și culmea, tot ei spun despre mine că aș fi o persoană conflictuală. De ce ? Că le dezamorsez intrigile ? Dimpotrivă, eu zic că ajut cu ce pot și eu, să știe cât mai multă lume cum se vede din diferite unghiuri, o anumită situație. De ce e supărare dacă chiar e cinstit ce se pune la cale ? Că se ajunge la „scandal”, nu sunt eu de vină, care doar pun reflectorul pe adevărații creatori de situații scandaloase. Oamenii aceștia de care zic, trag sfori, mint, plimbă vorba de colo colo, uneori nu mai au încotro și ies nervoși cu câte-o așa-zisă dezmințire, care nu e nimic altceva decât un potop de atacuri la persoana celui care le-a ghicit manevrele. Și asta din păcate e peste tot pe unde te învârți, e un fenomen la noi, la români. Am mai spus de ce, eu așa zic: fiindcă nouă ni se spune de mici că luptele se câștigă otrăvind fântânile și pârjolind totul în calea adversarului. De aia cerem să vedem dacă radarul are aviz metrologic, când suntem prinși cu 150. Pentru că nu știm să recunoaștem cinstit: da, domne, am greșit, semnez, e corect să plătesc.

Eu dacă am ceva de zis, în chestiuni arzătoare la o.z., o zic complet, cu lux de amănunte. Cine-i pune pe veșnicii „deranjați” să citească ? Bineînțeles că-i deranjează de fapt conținutul, nu lungimea postării, să fim serioși. Grija lor e că ce scriu eu chiar contează, așa că nu le mai rămâne altceva de făcut decât să-ncerce să-mi arunce în derizoriu postările, din care clar ies șifonați. Pot să înțeleg că unora nu le place sau nu le convine ce scriu eu, dar dacă pot să corecteze argumentat și cu probe, am toată deschiderea de a rectifica orice s-ar dovedi a fi neadevărat. O spun cu toată sinceritatea, pentru că nu aș vrea să rămână pe net lucruri incorecte, inexacte, scrise tocmai de mine, care nu obișnuiesc să mă bag în seamă, dacă nu stăpânesc subiectul. Eu nu am fost deranjat niciodată când am fost criticat „pe bune”, am preferat să schimb ce nu a fost în regulă la mine, văzând în critica respectivă, un ajutor. Spun da, am greșit, nu-mi cad galoanele. Sigur, nu ascund că m-am supărat când am văzut că despre mine (sau despre alții) au rămas atârnate pe net lucruri care s-au dovedit a fi prostii mari cât China. De (prea) puține ori am ripostat, gândindu-mă că deserviciul pe care și-l face autorul, de a nu fi luat de reper, de a nu fi credibil, e suficient.

În fine, să trecem la ce „arde” acum. N-am putut din poziția de președinte al FRAS să spun ceea ce vedeam cu ochii mei, în ograda vecinului ACR. Da, ok, nu e frumos să te uiți la vecin, dar nici să taci când vezi că tot mereu îți bagă bățul prin gard. Istoria e lungă și n-o să o reiau, cine e curios să afle cum am ajuns să candidez la ACR, poate citi pe facebook-ul meu sau pe Grupul membrilor ACR, tot pe facebook. Vă mai puteți abona la canalul cu același nume, Grupul Membrilor ACR, pe youtube.

Acum, aici, astăzi, un prim episod, despre Statutele Automobil Clubului Român, de la cel din 1974, până la ultimul, actualmente în vigoare. Subiectul este vast, de o importanță crucială -spun eu- pentru înțelegerea situației, dar mă rezum deocamdată la două concluzii, la finalul acestei postări.

. 

Dacă le citești atent pe toate, realizezi că nici nu putea ajunge ACR altundeva decât este acum, o relicvă comunist-ceaușistă, sau mai degrabă stalinistă. Zic asta pentru că nici Ceaușescu parcă nu mersese atât de departe cu paranoia.

În fine, să vă citesc din aceste statute, puse cap la cap, doar un lucru -că sunt multe- căruia nimeni nu i-a dat importanță, poate tocmai pentru că se regăsește mereu-mereu pe ultima pagină, ca să zic așa....marginal:

Primul statut al ACR poate fi socotit cel din 1909, numai că acel ACR nu era o asociație așa cum o înțelegem noi azi, ci „o Societate de încurajare, al cărei scop este de a desvolta în țară gustul, mișcarea și industria automobilelor, precum și tot ce este în legătură cu acest sport.” Era un Club exclusivist, restricționat, nu putea orice proprietar de automobil să acceadă, aceste schimbări urmau să apară mult mai târziu, în cu totul alt context politic și social, care promova egalitarismul.


ACR-ul actual s-a înființat printr-o Hotărâre a Consiliului De Miniștri semnată de Maurer, în 1967. Nu s-a putut până acum proba că ar fi succesorul primului ACR, devenit în scurt timp ACR-Regal, foarte probabil dizolvat în vâltoarea naționalizărilor comuniste, din 1948.

Despre acest ACR-1967 discut și nu despre altul. Am citit că ar fi existat un statut chiar de atunci, de la prima Adunare Generală, eu unul nu l-am găsit. Cei care îl menționează, spun că nu era nicio diferență față de cel din 1974. Pe acela l-am procurat. Dacă vreodată voi intra și în posesia statutului 1967-1974 și e vreo diferență, voi rectifica.

Așadar, Statutul din 1974 pe care îl am în fața ochilor, se vede de la o poștă că a fost „elaborat” pe la cine știe ce direcție de propagandă de partid. E de înțeles de ce nu se regăsesc nicăieri indicii despre vot, nici nu cred că o fi existat vreo supunere la vot, cât timp pe prima pagină stă scris că ACR, în rând cu celelalte organizații de masă, obștești, care fac parte din Frontul Unității Socialiste, contribuie activ (!) sub conducerea Partidului Comunist Român, bla-bla...

Anii au trecut, în 1985 în condiții despre care se vehiculează mai multe versiuni, ACR a fost trecut în subordinea CNEFS drept pentru care a devenit Federația „Automobil Clubul Român”, asemănător celorlalte federații sportive. În fine, imediat după evenimentele din 1989 numite „revoluție”, chiar în 1990, ACR revine la ce a fost înainte de 1985 și deci și la Statutul din 1974.

Următorul Statut de după „revoluție”, apare abia în 1994. În afară de faptul că s-a scos pagina din față cu „sub conducerea partidului”, ACR devenind vezi-doamne regalist, s-au păstrat în rest toate aberațiile din 1974, inspirate din statutul PCR, care au dus la alegerea pe viață a lui Ceaușescu, în furtunoase aplauze, urale, șamd. Cu alte cuvinte, în 1994 s-a vopsit un pic gardul, ne-am dat regaliști din naștere, dar nu am adus la zi și adoptat primul-primul Statut din 1909, ci l-am menținut pe cel din 74 !!! Adică...  „leopardul” a rămas după gard, la locul lui. Și ca să nu mai zică cârcotașii că nu e democrație în țara noastră, s-a... votat ! Citim că a fost adoptat și gardul și leopardul, cu 190 voturi pentru, zero abțineri, zero împotrivă ! Desigur, în aplauzele frenetice ale mulțimii, cu tot tacâmul și alaiul, urmat de telegrame de felicitare din țară și din străinătate.

Al treilea Statut a fost adoptat în decembrie 1999, cu 209 voturi pentru, una abținere (pun pariu că era la mișto, sau dacă nu, individul sigur n-a mai apucat Crăciunul la ACR) și zero împotrivă. Același „leopard” de după gardul revopsit, aceleași aplauze, aceleași mesaje călduroase de felicitare, de zici că ar fi trecut la diferență de un vot.

La data de 4.04.2004 se adoptă același Statut cu mici modificări prin care se sporesc prerogativele conducerii, cu 152 voturi pentru, zero abțineri, zero împotrivă. Aplauze... știți modelul.

În fine, Statutul actual a fost adoptat la 20.03.2014, cu 63 de voturi pentru, zero abțineri, zero împotrivă. Filmul e cam același, actorii aceiași, doar ceva mai puțini și mai obosiți. Aplauzele nu, au fost la fel ca pe vremuri, probabil de bucurie că lumea care a văzut același film de atâtea ori, poate pleca acasă.

Încheiem seria la 2014, la un sfert de secol după „revoluție”, numai că acel statut e în vigoare și azi, la 30 de ani de la evenimentele din 89, la 45 de ani de când a fost elaborat (cel din 1974) și foarte probabil e cvasi-identic cu cel din 1967, deci de acum 52 de ani !!!!! Ca să vă amintiți acele vremuri, cei care le-ați trăit, am postat o fotografie, evident alb-negru.

AZI, în 2019, avem deci „democrație” cu ZERO opoziție, da ? Zero peste tot ! În rest, unanimitate... toți „membrii ACR” uniți în cuget și-n simțiri ! Așadar sistemul pecerist fabricat în anii 60-70, e la locul lui și astăzi, în proporție de 99%, restul de 1% modificat, nefiind decât „perfecționare” pe ici pe colo, în principal prerogative sporite -pentru cine oare ?- nicidecum vreo cât de mică liberalizare, sau vreo umbră de democratizare. Nimic, viitorul sună rău, mai bine zis nu-i sună nimănui nimic, niciun clopoțel, toate sunt ca înainte.

Ce concluzii se desprind de aici ? Prima ar fi că de 3-4 cincinale încoace, se înregistrează o mare creștere, e drept că negativă, dar nu mai contează, e „creștere”, așa să rețină posteritatea: 209 prin 2000, apoi 152 în 2004 și ultima dată 63, în 2014 ! În ritmul ăsta, la Conferința de anul acesta, abia de vor mai fi 30-40 de votanți, noroc cu angajații de la centru. Pentru cine nu știe, numărul delegaților din județe ar trebui să fie proporțional cu nr de membri ACR din zona respectivă. Teoretic ! Pentru că practic, participanții sunt „confirmați” atent, dinainte, la București. Doar nu credeați că vine acolo oricine, de capul lui, să se trezească vorbind ce nu trebuie ?

A doua concluzie e că autorul acestui teatru absurd este indubitabil, realesul. Faptul că nu are deloc opoziție în toată organizația, căci nu sunt acolo îngăduite decât osanale și ovații, lui și numai lui i se datorează: cine nu bate din palme, e suspect, iar de la a doua abatere, e zburat. Așa că nu îndrăznește nimeni să-l tragă de mânecă și să-i spună că nu merge să te dai „nepotul” lui Bibescu și în realitate să fii mai rău ca ultimul „-escu”, alungat de mulțimea furioasă.

Acel statut din 1974 trebuia schimbat radical, atunci, în 1989-90, cred că e limpede pentru oricine, doar trecuserăm cu toții, cel puțin oficial, de la dictatură, la democrație. Au trecut primii cinci ani și în 1994, niciun reviriment. Și tot așa. Iar astăzi, la 30 de ani, e pur și simplu penibil. Nu doar statutul, ci toate celelalte. Citind de exemplu procesul verbal al ultimei „conferințe pe țară”, te scârbești după primele două pagini. Ți se face ție care citești, silă, nu poți citi până la capăt. 

Și sigur, te întrebi dând timpul înapoi, cum a fost posibil să se mai întâmple așa-ceva, după traumatizantul accident „Ceaușescu” ? Imediat mi-am amintit de expresia „somnul rațiunii naște monștri”. Sau al națiunii ? Nefiind sigur, am dat un google și mi-a apărut asta, de la Radio Cluj: „Cele 80 de gravuri (ale lui Goya) din ciclul Los Caprichos (Capriciile), realizate între 1797-1799, prezintă imagini fantasmagorice care apar când rațiunea doarme, iar voința omului este dominată de prostie, mârșăvie, durere sau pofte. În sfârşit, halul în care au ajuns multe popoare, imature civic sau/şi anesteziate de propaganda totalitară – fie ea comunistă, fascistă sau corectă politic – a inspirat o adaptare a zicerii lui Goya: Somnul naţiunii naşte monştri. Multe, n-ar fi de comentat, fiindcă şi această expresie are valoare universală, evidentă şi permanentă. Poate că ar trebui adăugată, în acelaşi context, sintagma noaptea minţii, care tot la somnul inteligenţei, logicii, bunului simţ natural şi al instinctului de supravieţuire colectivă se referă. Trupul are nevoie de odihnă, dar mintea n-are voie să tragă obloanele. Nici o clipă.”

Deci ? Ce facem ? Cât mai dormim ? Încă cinci ani ? Nu se mai poate, statutul acela trebuie schimbat din rădăcini. Cel mai bun model ar fi statutul FIA, care conține un regulament electoral cât se poate de democratic, modern și care nu permite astfel de „accidente”. Desigur, ar trebui studiat și statutul ADAC, OAMTC, ACF, ACI, etc. Pentru mine, acesta este obiectiv fundamental, un nou statut, ca bază și garanție a reformării din temelii a asociației „Automobil Clubul Român”.